Asa cum sunt

M-am uitat peste cateva texte scrise aici…si uneori mi-e dor sa mai am timp sa le notez, sa astern toate sentimentele. Dar nu mai pot, am uitat cum sa scriu ce simt, am uitat cum e sa stai cateva ore linistit acasa si sa scrii. Zilele mele se duc atat de repede… una dupa alta, de parca ar alerga la maraton. Sunt clipe in care inca mai sper sa revin la copilarie, sa ma calmez, sa nu mai fac parte din agitatia asta contemporana, sa ma bucur de firul ierbii si de cantecul pasarelelor. Am alte lucruri de facut acum, bucuriile isi asteapta stanjenite randul intr-un colt al planurilor, uneori prind curaj si ies din scoica lor, asternandu-si maretia dar pentru foarte putin timp. Lucrurile sunt asa cum sunt intr-o tara unde nimeni nu mai are timp si toata lumea se plange de orice. Din intuneric insa, rasare o stea luminoasa care ne poarta pe scara visurilor si sperantelor ca intr-o zi vom avea timp din nou sa iubim, sa ne imbratisam, sa ne spunem lucruri frumoase. Multumesc pentru grija, in freamatul aglomeratiei din planurile mele, se strecoara si momente de fericire intensa, din cele pe care le-am asteptat o viata intreaga, cele care imi calmeaza spiritul si imi duc sufletul departe intr-o lume in care nu exista timp si nici agitatie. Pe aici, nu stiu cand mai trec….

Noiembrie

Asa-i ca a sosit noiembrie cu tot alaiul sau de parfumuri de toamna, cu ale sale covoare de frunze rosiatice pe trotuare, cu aerul rece si tare ca de munte? Asa-i ca aproape s-a dus si luna asta asa pe nesimtite ca si cum ar fi zburat cu viteza luminii? Asa-i ca se simte in aer un miros proaspat de sarbatoare si o speranta de prima ninsoare? Asa-i ca ai din nou senzatia aceea ca visezi cu pasi mari pe caldaramul plin de sperante? Asa-i ca in suflet e cald desi afara e rece? Ca doar vine perioada cea mai indragita din an… perioada in care ne juram ca om fi mai buni, mai calzi, mai sinceri.  Mi-e din ce in ce mai greu sa trec pe aici sa imi astern gandurile pe hartia aceasta virtuala, nu ca penita mea n-ar mai avea cerneala, caci ideile imi roiesc in minte ca niste albinute vesele si harnice pe care nu le pot stapani, vesnica problema a omului modern, maestrul timp nici nu ma trage de maneca sa ma opresc din alergat nici nu ma anunta ca trece cu rapiditate pe langa mine. In tot acest timp eu incerc sa construiesc, sa adun, sa asez piesele dintr-un puzzle ce imi pune la incercare imaginatia si rabdarea. As face dintr-o ora o zi si dintr-o zi o saptamana, as culege farame de prietenii si le-as lipi la loc si din paleta de nuante as lua un verde-albastrui sa colorez mai multe clipe, le-as da si-o tenta de roz sa asigur veselie si un pic de alb al inocentei.  Printre picaturi as mai desena un loc numai al meu in care sa ma simt acasa si unde sa nu ma intrerupa nimeni din a va spune cat de frumoasa-i viata. Inseamna mult pentru mine ca nu scriu in van…Multumesc si un sfarsit de toamna minunat va doresc!

Ps: … N-am uitat de tine. Oricum n-as putea…

Ramasite de timp

Zboara secundele pe aripile unui vultur ce-si urmareste prada cea neputincioasa, minutele se duc pe ceas la fel ca picaturile de ploaie ce curg in suvoaie din cerul innorat, orele trec maiestuoase peste vietile noastre, toate comandate pe aleea pietruita, de catre maestrul Timp. Copilaria noastra e acum un loc ratacit in colturile mintii noastre, o amintire prafuita a unor vremuri ce candva ne faceau sa speram, sa visam, sa cantam, sa ne bucuram. Oamenii pe care ii cunosteam atunci s-au transformat in ceea ce i-a fost fiecaruia sortit sa fie, nu neaparat ceea ce si-au dorit sa devina. Sperantele noastre copilaresti s-au ratacit in fum si ceata pentru ca erau naive si inocente intr-o lume cruda si rece. Visele noastre inca mai raman ascunse printre mormanele de nimicuri ce ne aglomereaza viata de zi cu zi, ele n-au fost uitate ci doar puse deoparte pana cand va fi vremea lor. Dragii mei prieteni, v-ati schimbat… uneori ma intreb cat din inocenta voastra infantila mai exista si astazi. Alteori privesc cu drag fotografiile ce mi-au ramas amintiri necuvantatoare din perioada cand inca ne mai cunosteam, cand vietile noastre se impleteau pentru prima oara. Nemilosul timp ne-a adus si bucurii si tristeti, fiecare le-a gestionat in felul sau asa cum au venit ele, rand pe rand. Sunt oare toate cum ni le-am imaginat? Sau din cauza unei rutine zilnice in care ne afundam tot mai repede am uitat de cei care ne-au fost trepte pe scara evolutiei? Am crescut, dragii mei prieteni, ne e greu sa mai comunicam cum o faceam cand eram tineri si naivi, inocenta ne-a disparut iar jocurile noastre sunt acum doar nisip scurs din clepsidra timpului. Ma bucur sa va vad fericiti si ma bucur ca viata v-a daruit fericire si implinire chiar de-ar fi doar jumatate din ceea ce v-ati dorit. Un zambet simplu si sincer imi strabate chipul cand imi amintesc nebuniile pe care le faceam si zilele care se scurgeau atat de incet fiindca erau traite cu calm si veselie. Va doresc ca tot ce astazi va incanta sa continue sa o faca pana cand veti gasi ultima poteca din acest magnific drum ce-l numim viata.

Top 5 filme :)

Cu intarziere, dar “Niciodata nu-i prea tarziu”, am revenit timp de cateva minutele pentru a raspunde joculetului lansat de Alex:

Top 5 filme favorite (de preferat de vazut impreuna cu cineva drag):

1. Gone with the wind – Scarlet e sora mea geamana , muzica si eleganta actorilor

2. Wuthering Heights  (cel din 2009 cu Tom Hardy) – Drama unei iubiri fara margini, o perioada superba in care mi-ar fi placut sa traiesc, puterea pe care Tom o da personajului

3. Sabrina – Audrey Hepburn (i-am vazut toate filmele) cantand La Vie en Rose, Humphrey Bogart, chimia dintre cei doi.

4. A beautiful mind – povestea unei minti stralucite, drama, dragostea si dorinta de viata ce razbate din film.

5. Titanic (da stiu, suna a cliseu… can’t help it) – pentru ca in viata grandoarea nu inseamna neaparat si longevitate si nici bucurie, pentru soundtrack si pentru Kate Winslet (o actrita de o eleganta desavarsita)

So there it is… my top 5.

P. S : Zilele se succed cu rapiditatea unei bombe cu ceas, opriti timpul… vreau sa cobor. Printre faramele de timp ce-mi raman… ma gandesc la o vacanta prelungita. Mi-e dor de munte, sper sa ajung acolo cat de curand. Ramaneti cu bine.

Multumesc Alexandru

Yo vivro senza te

Oz

O adiere racoroasa de vara mi-a batut prin par… briza marii isi varsa veselia deasupra fruntii pline de sudoare, soarele straluceste cald, mai cald ca in alti ani iar norii se retrag fricosi din calea seninatatii cerului albastru. Printre stropii valurilor si particulele de sare din compozitia marii, imi indes piciorusele in nisipul umed si las urme adanci de amintire pe plaja gandurilor noastre. Am cumparat un gram de noroc, ultima data cand am pasit pe aleile magazinului de vise si mi-a fost livrat abia acum, ce-i drept tocmai la tanc si cu dobanda. Zilele sunt mai roz decat erau pe vremuri si asta pentru ca am invatat cum sa fiu stapana propriei mele fericirii, cum sa accept mai usor persoane in viata mea si cum sa imi urmez visele. Nimic nu-i dificil cand iti doresti cu tot dinadinsul sa fii implinit si sa construiesti tot mai multe.  Asa ca legata frumos cu o panglica rosie ca focul, a venit vara asta pentru mine ca un cadou pe care il asteptam de o vreme buna de timp. Ma tem ca nu stiu sa scriu prea frumos despre fericire si simt ca ale mele cuvinte sunt prea usoare ca greutate, pentru ceea ce-as vrea sa creionez aici, insa invat… invat din parfumul florilor de miazazi si din lumina stelelor cazatoare din miazanoapte. Iar culorile, sentimentele, nuantele si parfumurile se impletesc intr-un mod magic atat cat sa te duca cu gandul la Tara lui Oz. Puteti sa pastrati pantofiorii rosii…. eu raman aici

Miscelaneous

N-am mai scris… au trecut tot atatea apusuri cate rasarituri de soare cald si maiestuos, prin aer au trecut atatea particule de ploaie cate lacrimi intr-un buchet de zambete iar timpul n-a stat in loc cat eu am alergat nerabdatoare spre urmatoarea destinatie. Mi-am cules singura laudele, am imprastiat petale de sentiment peste tot prin lume si am ascultat muzica unor ganduri semi triste de vara.  Printre ramurile verzi de mesteacan am auzit soptindu-se vorbe dulce de alint, mangaind catifeaua frunzelor ce vor cadea cand le va trece si ultimul graunte de nisip din clepsidra vremii. N-am mai scris si intre timp caldura a trecut lejer peste sufletele noastre inmuiate in cerneala ranilor mai vechi, au zburat peste nori sute de pasari maiastre care au dus vestea mai departe, iar drumul s-a infundat de esenta unor bucati de pavaj prea de catifea pentru pasii nostrii.  Secundele sunt parte din minute care la randul lor sunt parte din ore si mai apoi orele din zile, zilele din saptamana si saptamanile din lunile ce se incapataneaza sa treaca lasand in urma amintiri nepretuite. Am fost candva o poveste, cu personaje complexe si curioase. Am fost candva un cantec ce si-a impartit pe note versurile de dor. Am fost candva un corp intreg ce n-avea nevoie de lipici sa reuneasca franturile de suflet. Iar acum… acum sunt ca o picatura intr-un ocean de vise, pornesc spre viitor cu speranta ca lucrurile vor alterna mereu iar situatiile nu vor astepta intotdeauna sa fiu pregatita pentru ele. Maine… maine o sa fie ca si azi, ceva mai divers dar cu aceeasi nuanta de je ne sais quoi a pasiunii.

Eat, Pray, Love

Mananca, roaga-te, iubeste… e titlul unei carti pe care am gasit-o a fi incredibil de relationata cu viata a aproximativ 50% din femeile din ziua de azi. Personajul principal al cartii, Liz Gilbert este o femeie puternica, ce pare a se lasa doborata de dezamagiri la inceput, insa urmand calea redescoperirii sinelui, reuseste sa-si gaseasca echilibrul atat psihic cat si fizic. Cu fiecare pagina parcursa, ma afundam tot mai mult in paleta de sentimente redate cu atata grija si atentie, fara a uita nici macar o singura senzatie, in mijlocul unei lumi ce pare a fi ireala, un nucleu de fericire intensa obtinut prin respectarea a catorva reguli simple. Eroina noastra trece prin nenumarate aventuri, se judeca pe ea insasi aproape in fiecare zi, incearca din rasputeri sa-si intareasca spiritul si sa readuca fericirea in viata ei. Este o femeie care a avut puterea sa spuna “Nu mai pot. Aici nu-i de mine” si sa plece in cautarea linistii si echilibrului pe care toti ni-l dorim sa-l atingem.

“Happiness is the consequence of personal effort. You fight for it, strive for it, insist upon it, and sometimes even travel around the world looking for it. You have to participate relentlessly in the manifestations of your own blessings. And once you have achieved a state of happiness, you must never become lax about maintaining it. You must make a mighty effort to keep swimming upward into that happiness forever, to stay afloat on top of it.”

 

Past Perfect

Au trecut… mintea refuza sa accepte nuanta de trecut a unor momente ce trebuiau sa continue sa mai fie cel putin o parte buna din prezent si viitor, ochii refuza sa se mai inchida pentru ca atunci cand o fac, prin gand zboara numai amintiri frumoase ce se cer a fi retraite pentru ca parfumul lor inca mai persista in aerul dulce al diminetii. Buzele isi amintesc amprenta dulce-amaruie a unei atingeri ce s-a pierdut in ceata si fum, iar pielea resimte mangaierea suava a ultimei clipe de romantism. Ochii privesc spre viitor cu teama dar si cu speranta, dar mintea insista sa se intoarca in trecut si de fiecare data cand apare cate ceva asemanator cu o situatie de atunci, substanta memoriei se infiltreaza prin toate cotloanele mintii si readuce in prim plan visul de vara ce-a fost si n-o sa mai fie. Urechile aud un cantec linistit venit dintr-o lume perfecta, un moment in timp care a inghetat sub forma unei picaturi de dor. Fiecare dimineata aduce cu ea zarva unor voci trezite din amintire, sunetul cristalin al unui prim te iubesc, mireasma unei secunde de imbratisare inainte de plecare si picatura unei lacrimi pe un obraz palid atunci cand ai constatat ca e ultima data cand ai sa mai vezi si ai sa mai simti ceea ce te facea sa fii atat de bun cu tine si cu ceilalti. Fiecare om ce calca cu pasi mari sau mici si marunti, prin viata ta, isi lasa amprenta in pamantul schimbarii tale ca persoana, de aceea fiecare om ce trece prin drumul tau trebuie tratat cu respect si dragoste, iar la plecare, desi tristetea despartirii iti va intrerupe echilibrul pentru un minut, nu uita ca ti-a lasat ceva, poate ceva modest, poate ceva magnific, dar cu siguranta ceva ce merita asezat frumos in sertarul amintirilor. Am primit atat de multe si sunt atat de recunoscatoare si chiar de doare uneori cand stiu ca se termina, fantasma momentelor frumoase ce-au schimbat o particica din mine revine si ma incalzeste ca un foc de lemne aprins intr-un semineu, ca o raza de lumina ce patrunde printr-un nor atunci cand se crapa de ziua, ca un rasarit de soare pe care n-am reusit sa-l vedem impreuna.

Dosarul Capri

Dosarul Capri este povestea lui Lola Salvia d’Acquaviva, o ducesa ce se refugiaza in frumoasa insula Capri, unde incepe o corespondenta aproape zilnica cu un anume Simon Parks din Ladbroke Grove, acesta din urma oferindu-si ajutorul, la inceput, in incercarea Lolei de a scrie o carte, urmand prin a o insoti apoi, virtual, prin mai toate pataniile sale. In carte,  urmarim doar partea Lolei din corespondenta, in speta email-urile trimise de ea catre Simon care debordeaza de felurite sentimente in functie de starile pe care ducesa le parcurge de-alungul unei perioade de timp destul de grele din viata sa. Lola se avanta in misterele orasului incepand prin a-si dori sa scrie o carte despre viata tumultoasa a unui conte din imprejurimi, sfarsind mai apoi prin a-si folosi imaginatia la maxim si a crea tot felul de scenarii ciudate despre o anume moarte tragica a unui baietel din zona. In scrisorile virtuale, trimise de  Lola lui Simon, gasim, daca privim mai cu atentie, toata paleta de sentimente umane ce pot lua parte la batalia ce se da intr-o femeie, intre  caracterul acesteia si cele mai pregnante trasaturi de personalitate. Teoretic, cartea spune povestea ducesei folosind propriile-i cuvinte, emotii si trairi, nu exista un narator propriu-zis in afara de ducesa,  doar   colectia maricica de scrisorele virtuale ale acesteia. Povestea se desfasoara suficient de rapid incat Lola reuseste sa treaca de la cald la rece, de la calm la nervozitate, toate acestea aducandu-i totusi, cum probabil ne asteptam cand vine vorba de cliseuri, un final fericit. Ea reuseste sa-si refaca mariajul( lipsa afectiunii din partea sotului sau fiind principalul motiv pentru care ducesa se refugiaza pe insula la vila stramosilor sai), dupa ce trece prin mai multe incercari demne de un roman de dragoste.  Stilul naratiunii este unul simplut, usor, de vara, care nu da mari batai de cap. Singura mea dezamagire este ca nu gasesc mai multe descrieri ale peisajului din Capri, sunt absolut sigura ca ar fi imbogatit cartea fara sa-i strice din valoare. Daca doriti o lectura usoara, de plaja, intinsi pe sezlong si cu piciorusele in nisip, Dosarul Capri isi duce la bun sfarsit scopul de a intretine o atmosfera relaxanta.